nevoia de a scrie, de a fi, de a invata

nu stiu sa schimb poza etiketa de la blog si ma scoate din tzitzini. ma gandeam de unde nevoia asta disperata de a aramane singura uneori, de a avea momente cu mine, pe care rpactic le fur, le devorez cu placerea dependentuluid e un drog, pana la tremurat. imi palce sa raman cu mine, cu muzica mea pe care o ascult cand sunt singura, cu cartile pe care le citesc cand sunt singura, cu multimea de cani de cafea pe care le beau cand sunt singura, cu plansele de desenat:)) care mereu sunt incepute si niciodata terminate, cu viata care pulseaza in mine cand sunt singura, cu zambetul perfect pe care-l am cand sunt singura. e ca si cand sunt la o rascruce de fiecare data cand raman singura - pot sa o apuc pe o infinitate de drumuri, pot face ce n-am mai facut ieri, pot intalni alti oameni, alte culori, alta viata. ca si cand celalat, ceilalti m-ar indeparta de la cine sunt, de la cine vreau sa fiu, de la cine exist in miezul la care ajung tot mai greu. si nu plec nicaieri, m-ahsez jos, in cur, in praful de la drumul rascrucii, ascult linistea, simt vantul pe piele, soarele arzandu-mi ploapele si stau tot mai aproape de mine, tot mai vie, tot mai nemiscate.
daca sunt recunoscatoare pentru ceva sunt pentru placerea de a sta cu mine, de a nu ma plictisi cu mine, de a nu pacatui plictisindu-ma, de viata, de vise, de liniste, de praf.